Umanismul

Umanismul Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea. Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan
ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult. Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare. Termenul umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns, de interes faţă de valorile antichităţii. În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în ambele sensuri. Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei. Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi – începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa. Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc adesea chiar limba latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!” Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe deasupra”. Spre deosebire de evul mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre demnitatea omului. Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică. Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă, inventator, sau Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, poet şi arhitect. Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune dogmatismului şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională

Iti place postarea asta ..?

Tweet

Aboneaza-te si vei primi cele mai noi postări prin email!	Urmariti-ne!